E întrebarea la care caut un răspuns din ce în ce mai des….
Demult nu mai cred în povești, nici în cele trecute și nici în cele prezente. Realitatea cu care mă ciocnesc zilnic mă determină să păstrez distanța față de lumea meschină în care se transformă oamenii care nu mai știu nici ce chip poartă, nici cu cine se aseamănă.
Uman a devenit un cuvânt uitat.
Zilnic știri la televizor sau la radio, articole pe bloguri sau prin ziare ne prezintă realitatea crudă a unui sitem medical care este demult în colaps.
Și nu voi încerca acum să aștern aici nici un fel de durere și nici nu voi face vreo pledoarie pentru implementarea sau schimbarea sistemului care de peste 30 de ani perpetuează aceleași lozinci că niște copii la indigo.
Medicina este studiată de mii de ani. Cei mai mulți dintre noi ne jucăm în copilărie cu stetoscoape de plastic, părând că vrem să devenim medici.
Tratăm păpuși sau salvăm animale de pluș. Unii dintre noi credem că e un lucru ușor și mergem pe acest drum pănă la maturitate. Ceilalți, devenim orice altceva și, la un moment dat,
vine timpul cănd tu, om obișnuit, trebuie să interacționezi cu un medic.
Îl privești. Vrei și îți îți pui speranța în el. Crezi că nu poate rămâne de piatră când vede un om țipând de durere sau stănd chircit într-un pat.
Am întâlnit doi medici tineri.
Vă mărturisesc faptul că rar mi-a fost dat să văd atâta empatie cu suferințele celor care poartă zeci de diagnostice.
Andra Evtodiev este medic chirurg. Tratează cu implicare fiecare pacient. E dornică să facă bine. La prima vedere nu ai crede că mâinile ei subțiri pot cu precizie să taie și să repare corpul care nu te mai ascultă.
Ne-am întălnit la insistențele doctorului Radu Popa, prieten vechi care a ales Franța în locul României.
Și pot spune cu mâna pe inima că am pierdut un medic foarte bun.
Ne-am întâlnit într-o seară de martie. Am povestit multe și am legat o prietenie bazată pe respect. Pentru că își iubește meseria și încă nu vrea să plece din țară.
Pe dr. Mihaela Bercu am cunoscut-o în gardă. Un medic care nu concepe că trebuie răsplătit cu ceva diferit de cuvinte de recunoștință și mulțumire.
E meseria pentru care s-a prăgătit.
Un om cu grijă pentru pacienți. Analizează. Calculeaza. Intreabă. Gândește. Privește. Citește. Și după aceea o ia de la capăt cu toți cei care așteaptă să le vină rândul .
Dacă ai întâlni-o, nu ai crede că omul acesta poate încăpea atâta umanitate. Că poate fi atât de grijuliu. Atît de implicat.
Am scris despre ele aici pentru că încep să cred că generația tănăra de medici vine cu dorința de a nu mai fi etichetați că profitori și legați de noțiunea de șpagă.
Au doar bucuria de a li se vorbi frumos. Cer doar să avem răbdare cu ei pentru a lua decizia cea mai bună.
Ei sunt puțini. Noi suntem mulți.
Si ele suferă de oboseală cronică, sindromul burnout, de propriile boli fizice. DAR eu mă înclin în fața acestor doamne doctor Și le mulțumesc pentru tot.